The Street

Sunday, February 22, 2015

I need a break from you

    In fiecare sfarsit de iarna simt nevoia unor schimbari. Lunile reci si innorate, rodate de rutina te fac sa te gandesti tot mai mult la diferite aspecte negative ce trebuie inalaturate pentru a-ti putea recapata dispozitia din lunile de primavara tarzie pana-n primele zile de toamna. 
    Multi isi trateaza diferitele stari de spirit mai putin pozitive cu medicamente, specialisti, sesiuni de shopping sau diferite extravagante... tot ce avem nevoie defapt este o doza buna de soare drept in ochi!

Cred ca e cazul sa terminam cu iarna asta altfel voi deveni cel mai plictisit si plictisitor om.
 

I was wearing all Zara!

 








Monday, February 2, 2015

Sometimes you are just to old for that

    Sunt anumite momente in viata cand iti dai seama ca esti depasit de timp. Ca ai ramas in urma. Toate ti-au luat-o inainte.

    Am o mana de prietene pe care in principiu le-am cunoscut in adolescenta sau chiar inainte. Am crescut impreuna si ne-am distrat cat am putut de mult. Am sfidat toate regulile si toate autoritatile. De la parinti la profesori, la regulile impuse de societate... tot.
  
    Si la un moment dat ne-am despartit si fiecare si-a format un alt univers. Am studiat in orase diferite, am cunoscut oameni diferiti, ne-am facut iubiti pe care celalalte nu-i cunosteau, ne-am casatorit, unele (una) au si copii. Si am inceput sa ne vedem mai rar, de cateva ori pe an cand reuseam sa fim in acelasi oras sau joburile ne trimiteau in diferite business trip-uri astfel incat, cateodata eram destul de norocoase sa ne intalnim in diferite orase.

   Astazi am reusit sa fim iar impreuna, intr-o cafenea din centrul Timisoarei, depanand amintiri, punandu-ne la curent cu vietile noastre si mai mult decat atat discutand evenimentele din weekendul ce tocmai ni l-am petrecut impreuna.

And it's not good...

Sambata 31 Ianuarie 2015

La un moment dat primesc un mesaj si Denissa imi spune ca este in drum spre mine si ca undeva in jur de ora 2 aterizeaza. Bineinteles ca o sa intarzii, stiu asta cu multe ore inainte, dar nu indraznesc sa-i spun.

    Ajung la aeroport si reusesc in 10 minute sa-mi culeg musafirii care stateau in fata aeroportului ca doi copii pe care parintii au uitat sa-i ia de la gradinita. Dupa scuzele de rigoare, aruncam bagajele in masina si plecam spre oras pentru o cafea si o mult asteptata tigare (n-am vrut sa le duc direct acasa pentru a-i da ceva ragaz celei mici sa-si faca somnul de amiaza).

    Ne punem la curent cu ce s-a mai intamplat, ce mai face cutare si cutare ce mai fac eu, ce mai face ea... in general ce s-a mai intamplat de cand nu ne-am vazut.

    Sambata seara ni se alatura inca 2 prietene astfel incat suntem o gasca destul de mare si de galacioasa care are planuri mari.

    In consecinta asa s-a si intamplat ne-am distrat toata noptea, iar dupa vreo doua ore in care ne-am facut incalzirea intr-un bar ne-am mutat intr-un club, unde am dansat, si am dansat...

Duminica 1 Februarie 2015

    E ora 10, sau poate 11. Ma doare capul. Am incercat sa trag cat mai mult de somnul acesta dar copiii mici au nevoie de mancare, sau macar de atentie. Ne taram din dormitoare si ne punem sa facem o cafea si un mic dejun... consistent. Avem nevoie! trece dimineata, ca sa nu-i spun amiaza in care numai ne rostogolim de pe canapea, pe fotolii, si de pe fotolii pe pat. Ne doare capul, ne e somn, ne e lene.

    La un moment dat hotaram ca ar fi cazul sa iesim din casa daca vrem sa mai salvam ceva din ziua asta asa ca ne hotaram ca o sesiune scurta de shpping ne-ar putea energiza... Ce sa vezi, nu se intampla asa. Sunt intr-un magazin si totul e super redus. Cu greu reusesc sa pun mana pe o rochita, doar asa, sa nu zic ca nu iau nimic si ma indret spre cabina de proba. Pfff, aici e o coada.... Lumea este entuziasmata, agitata. Unii probeaza, altii isi dau cu parerea si multi stau la coada. Prea mult pentru mine, sa stau la coada la cabina de proba. Las rochia din mana si ies afara. Dupa vreo 30-45 de minute in care incerc sa le culeg si pe fete ne hotaram sa mancam ceva dulce dupa care intram in supermarket sa mai luam una, alta (initial am intrat sa mai luam ceva cafea deoarece am terminat-o pe toata acasa in tentativa de a ne trezi). In drum spre casa pun mana si pe o sticla de vin hotarand sa continuam petrecerea acasa.

Ajungem acasa unde luam imediat canapeau in primire si acolo ramanem pentru urmatoarele cateva ore. Nu tu vin, nu tu film... doar stam si incercam sa ne tinem ochii deschisi.

Evident ca pe la 10 jumate' adormim.

Luni 2 Februarie2015

Am iesit sa bem o cafea unde am hotarat sa mai si lucram ceva (fetele par foarte implicate in munca lor, nu mai reusesc nici sa schimbe 2 vorbe. Telefoanele la ureche si laptop-urile in fata,  eu incerc sa va povestesc cum mi-a fost weekend-ul).

Sa vedem ce se mai intampla.

Concluzie

  • Nu te astepta ca in timp ce te aproprii de 30 de ani sa te mai porti ca la 20; Nu mai ai energia si nici antrenamentul pe care il aveai atunci;
  • Nu te minti ca esti tanara si libera, ai responsabiloitati fata de copii, de casa, de job, pe care trebuie sa le indeplinesti indiferent de situatie;
  • Noi toti ne schimbam odata cu trecerea timpului, se cheama evolutie :)
  • Nu trebuie sa te simti prost daca nu-ti mai plac aceleasi lucruri sau nu mai ai aceleasi preocupari ca la 17 ani; 
  • Un dead line trebuie respectat, nu poti sa chiulesti a doua zi de la lucru, sunand si spunand ca te doare burta, nobody cares about your tummy, or the fact that you wore so drunk last night you don't wanna get out of the bed;
  • Prieteniile raman dar se schimba, cum e si normal, si asta ar trebui sa ne bucure ca nu mai suntem ca acum 10 ani;
  • Si o concluzie in unanimitate: O noapte petrecuta impreuna este mult prea mult dupa o anumita varsta;

I was wearing Zara pants and sweater, Massimo Dutti coat, bag from a local boutique;













Monday, January 26, 2015

The blue moon love

Listen to Their love   



 Buzele ii sunt subtiate intr-o incercare de zambet. Isi aduce aminte de el. Am rugat-o sa-mi povesteasca despre ea, despre tineretea ei, despre fericirea ei.

    Are un brat firav pe care acum atarna o bucata de piele moale fara viata. Degetele tremurande inca poarta unghiile date cu lac rosu. Intre ele fumega o tigara... Are o privire seducatoare in ciuda celor 70 de ani ai ei. Inca priveste pe sub gene, fixandu-te cu privirea, o privire ce inca poate fi intimidanta.
  
    Privirea... a fost cel mai mare atuu al tineretii ei. Iti poti da seama ca nimic nu ar fi stat in fata acestei priviri, nimeni nu i-ar fi rezistat. Are o eleganta distinsa inca si acum, in vorbe, in gesturi, in felul in care inca incerca sa se poarte pe sine prin apartament in timp ce merge sa toarne doua cesti de cafea pentru a invalui povestea ce urmeaza in aroma ei preferata, aroma de cafea proaspata.

    A fost o femeie frumoasa desi iti dai seama cu greu acum, insa dovada stau fotografiile ei pe care le pastreaza intr-o caseta muzicala. Nu sunt multe... si ciudat e ca se regasesc doar cativa ani din viata ei in acea caseta. Anii pe care i-a petrecut alaturi de el. Singurii ani in care a trait. A fost marea ei iubire, dar ea a aflat asta tarziu, mult prea tarziu...

    Avea vreo 30 de ani cand l-a cunoscut. Deabia se dezmeticise si scosese capul in lumea. Fusese crescuta intr-o "colivie" iar de acolo a ajuns prea devreme stapana in casa ei alaturi de un tanar fiu de general. S-au jucat frumos o vreme doar ca ea devenise prea buna la jocul acesta si incepuse sa se plictiseasca.

    Asa a ajuns sa-l cuoasca pe el. La un dineu pe care il organizase socrul ei. Ii este recomandat ca Secretar de Stat in guvernul perioadei respective. In momentul in care mana lui a atins-o pe a ei ceva a durut-o atat de tare incat deabia si-a inabusit scancetul. Au povestit toata seara. Ba chiar avea impresia ca la un moment dat incepuse sa si inventeze povesti doar pentru a-i captiva atentia si a nu o lasa sa plece.

    Il chema Nicolae Ghirescu si avea o poveste foarte lunga. Ca si viata sa pana atunci. Se indrepta spre 60 de ani. Era vaduv si tatal a doi baieti plecati in lume, deja, de o vreme. Anii peste el trecusera, sau el peste ani, defapt. Avea o statura impunatoare. Fata bine conturata de o linie geometrica a maxilarului, o gura dreapta si doi ochi patrunzatori. Avea un spate puternic si un pas sigur ce-i purta cu demnitate trupul prin incapere. Nu era tanar si nici frumos, dar avea ceva ce pe ea a facut-o sa vibreze in seara aceea. Si a continuat s-o faca sa se simta asa cativa ani in continuare, in fiecare zi din timpul ce l-au avut impreuna. Dealtfel scurt.

     El a iubit-o ca un nebun, dar nu a stiut cum sa-i spuna. I-a aratat-o asa cum a putut. Cum a simtit. A venerat-o si a pretuit-o in ficare zi incepand din seara aceea pana cand a murit, trei ani mai tarziu in urma unui infarct. Asa au spus medicii. Ei nu stiau ca inima lui n-a mai putut suporta atat iubire. Dar i-a oferit cea mai intensa experienta din viata ei. Cea mai vibranta dragoste invelita intr-o dorinta sfasietoare, arzatoare. II era frica sa-i marturiseasca ce simte pentru ea ca sa n-o sperie. Nu credea ca este capabila sa inteleaga la varsta ei aceste trairi.

    Dar i-a fost recunoscator pentru tot ce i-a daruit. Ii era recunoscator pentru orice zambet aruncat. Pentru fiecare privire cu care il sageta. Pentru sarutarile ei pasionale. Pentru parfumul pe care il lasa pe pielea lui in noptile de  vara . Il bucurau si furiile ei, pentru ca el o cunostea mai adanc decat se cuostea ea sau orcine alcineva o intalnise. Si cel mai mult ii era recunoscator pentru visele si vorbele ei din noptile adanci luminate de luna alba. Erau singurele dati in care ea ii spunea ca il iubeste. Ii spunea lui, in visele ei nebune. Ii spunea cat il iubeste si cum si de ce si pana cand. Ea nu ar fi recunoscut-o nici macar pentru ea. Era prea mandra si credea ca dragostea e o slabiciune. Dar el o iubea si mai mult si mai patimas si nu se ferea sa i-o arate cu fiecare respiratie. El stia, el simtea, el o cuostea.

    Dar timpul a inceput sa fuga dupa ce, parca, s-a oprit in loc pentru ei. Si brusc el n-a mai  fost. Si atunci ea a inteles ce i se intamplase. Subit viata a scuturat-o cu o forta nimicitoare si a ridicat-o si arucat-o peste stanci. Si s-a facut tandari. Atunci a inteles cat l-a iubit si cat a iubit-o el. Atunci a inteles ca tot ce i s-a intamplat a fost extraordinar. Si nici nu s-a mintit ca o sa treaca mai departe la urmatoarea ei iubire. Asa dragoste patimase si nimicitoare nu o sa mai traiasca nici ea si poate nici altele. Asta nu se intampla oamenilor obisnuiti. Nu e pentru toata lumea, nu e o optiune, nu e un moft. Se intampla doar celor mai norocosi si mai nenorociti dintre noi.

    Astazi, dupa patru veacuri, vorbeste cu emotie cand se uita pestre fotografiile lor. Nu l-a uitat, nu a uitat nimic, nici macar o secunda din timpul lor impreuna, nu a uitat.

    Un singur regret are, ca nu i-a spus ce a fost el pentru ea. Dar pe atunci nici ea nu ar fi reusit sa articuleze cuvintele ce ar fi putut exprima gandurile ei, ganduri ce le-a descoperit dupa ce el nu a mai fost.
    Ea nu stie ca, in schimb, ii spunea in noptile cu luna alba tot ce sufletul ei stia. Nici el nu a mai apucat sa-i spuna. Dar in curand o sa-i spuna. O asteapta. Si ea stie asta.
    Fericirea ei va veni in ultima ei clipa aici, si prima clipa in bratele lui, acolo... pentru totdeauna.

Pentru cei ce si-au pierdut speranta, pentru cei ce nu mai cred...







Monday, January 19, 2015

Chaos!


    O provocare destul de mare pentru mine e ordinea. Ordinea in toate formele ei. De la o viata ordonata, organizata, la un stil ordonat de gandire, de structurare a prezentarii, a informatiei, de organizare a modului de lucru, de organizare al dressing-ului, de a organiza un eveniment, o vacanta.  
    
    In momentul in care imi vine o idee parca incep sa-mi curga prin fata ochilor toae detaliile si incerc din zbor sa le bifez pe toate, de-o data daca se poate… si in urma experientei capatate datorita exercitiuliu in ultima vreme si reusesc sa termin o treaba sau sa organizez un eveniment mult mai repede decat ar fi normal (sau decat ar face-o altii) fara liste peste liste, fara decizii gandite si razgandite de sute de ori. Nu stiu daca e bine sau nu, dar acesta este modul meu de lucru. Odata ce-am luat o hotarare stabilesc foarte repede pasii ce trebuie urmati si iau decizii pe care mi le asum in urma unei analize fulgeratoare a implicatiilor ce pot aparea. Nu am spus  multe ori “daca as putea as fi proceda altfel”.

     Altfel spus nu ma sperie prea tare haosul pentru ca in felul meu pot sa descalcesc orice ghem incurcat destul de repede si pot intinde si sfoara. Cred ca am devenit asa deoarece nu am putut sa astept sa mai ia altii decizii pe care le cantareau si analizau, masurau toate riscurile si posibilitatile pana se risipea ocazia de a mai putea lua vreo decizie… Cate oportunitati s-au pierdut … Cate ocazii am avut … Si asteptam, si asteptam si timpul trecea si nimic nu se intampla. 

    Dintr-o frica de necunoscut, frica de responsabilitate, cei ce trebuiau sa fie factori decisivi puneau ochii in jos si spuneau ca mai trebuie sa se gandeasca, sa planifice sa fie siguri ca iau cea mai buna decizie… pana era prea tarziu pentru orice decizie. Atata timp cat nu exista riscul sa mor executata in fata unui pluton datorita unei decizii neinspirate sunt decisa sa incerc si sa ma arunc cu capul inainte in urma unei analize scurte si la obiect. 

    Niciodata nu o sa ma uit in meniul unui restaurant si sa nu stiu ce sa aleg. Nu o sa intru niciodata intr-un magazin si sa nu stiu care rochie imi place mai mult, nu o sa merg niciodata la coafor si sa nu stiu ce culoare la par vreau sa am cand ies pe usa . Si in putinele dati cand voi parea nehotarata voi fi doar ca stiu ca ceea ce vreau eu nu este ceea ce vrea interlocutorul meu sa auda, si atunci voi cauta un mod placut de a-i spune parerea mea, si de a incerca sa nu-i impun (acesta este un alt defect de-al meu, tind sa impun oamenilor anumite lucruri doar pentru ca eu m-am hotarat si stiu exact ce vreau si atunci din dorinta de a nu mai pierde timp cu explicatii si convigeri impun o solutie , prezint o decizie , care s-ar putea sa sune destul de agresiv, gen “facem asa…”, “mergem acolo…” , fara sa intreb daca si ceilalti sunt de acord).


    Dar nu cred ca mai am rabdare o saptamana sa dezbatem unde mergem in weekend cand o asemenea decizie o poti lua in 10 minute cel mult. Sau unde mergem in concediu, sau ce film sa vedem, sau unde mergem sa mancam, sau…

    Cam asa a fost si cu outfit-ul de mai jos... Pur si simplu era tarziu, intarziasem si nu am mai putut gandi unul. Am luat ce aveam la-ndemana confortabil si calduros si asta a fost. Si ce daca nu mai faceti distinctia intre mine si un homless ce sta sub podul Michelangelo? Asta este, eu m-am simtit extraordinar!

I was wearing Zara jeans, scarf and t-shirt, random scarf sweater and cardigan and borrowed hat :) !











Wednesday, January 14, 2015

You blow my mind


    Daca e ceva ce ma scoate din sarite si ma enerveaza super tare, dar foarte tare sunt adultii de 32 de ani, de 49 de ani, de 53 de ani, de 65 de ani care se poarta precum adolscentii. Au o incapatanare specifica acestei perioade si atitudine corespunzatoare (si aici ma refer la faptul ca se bosumfla cand nu le convine ceea ce spui, nu recunosc ca s-au suparat, nu-ti spun de ce, dimpotriva iti spun ca tu te porti copilareste, nu mai vorbesc cu tine, te ignora, dar la aceasta varsta justifica acest comportament cu lipsa timpului, cu faptul ca sunt foarte ocupati sau implicati in proiecte ce ii solicita foarte mult, etc.).

    Eu fiind o persoana foarte retinuta si de obicei calculata in ceea ce priveste atitudinile necorespunzatoare (reprosuri, suparari, manifestari ale furiei), cu greu ma controlez cand dau de o astfel de persoana sau mai bine zis de o situatie in care un individ trecut si de adolescenta si de prima tinerete, educat, citit, cu experienta.  Imi vine sa sar in picioare sa iau un bolovan/monitor/janta/cuptor cu microunde/boxa/laptop/cric etc (ati prins ideea) si sa-l arunc in prima fereastra/masina/ televizor/monitor care-mi sare in ochi, asta dintr-un efort de a muta tinta de pe fata personajului nostru, gest insotit de un tipat puternic prin care sa eliberez toata furia generate de acest  “forever baby “ guy * .


        Unii oameni nu pot face fata unui raspuns pe care nu si-l doresc, unui refuz, unei amanari, faptului ca in momentul acela ai altceva de facut. Si nici nu mai e loc de explicatii deoarece momentul a zburat. S-a bosumflat, iti spune ca nu mai poate sta ca are ceva treaba si uite asa dispare cateva zile . Eee, acesta este momentul pe care il descriam la *. Nu stiu de ce nu pot sa ignor aceasta atitudine si sa-mi vad de treaba mea, dar ma ia un val de furie pe care nu-l pot  controla.










Share it!

You may also like

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...